Lectio Divina nu este altceva decât răspunsul practic dat de generaţii de discipoli care au crezut şi s-au rugat. În ultimul secol, marele fluviu antic al Lectio Divina a reapărut din adâncul istoriei, alimentând cu creativitate drumul credinţei.

 

Expresia latină Lectio Divina este traducerea formulei lui Origene theía anágnôsis. O găsim pentru prima dată prezentă în scrisoarea redactată de Origene († 254), prin anul 238, discipolului său Grigore (numit „Taumaturgul”, † 270): Scrisoare către Grigore Taumaturgul. Învăţătorul adresează discipolului, care urmează să meargă la slujirea de evanghelizator al Pontului, îndemnul de a se dedica studiului Scripturilor:

„Dedică-te acestei lectio a Scripturilor divine; practică asta cu perseverenţă… Angajează-te în lectio cu intenţia de a crede în Dumnezeu şi de a fi plăcut lui Dumnezeu… Practicând astfel Lectio Divina, caută cu lealitate şi încredere neclintită în Dumnezeu sensul Scripturilor divine, care se ascunde în ele cu mare profunzime” (nr. 4).

Cu siguranţă în acel moment suntem încă foarte departe de dezvoltarea fie metodologică, fie practică a Lectio Divina. Însă învăţătura lui Origene, mai ales obişnuinţa sa de a citi, a comenta şi a medita textele biblice împreună cu discipolii, va fi un model care cu timpul se va dezvolta la Sfinţii Părinţi în manieră mai organică şi aprofundată. Primul Părinte latin care a folosit expresia Lectio Divina pare să fi fost Ambroziu din Milano († 397).

Lectio Divina, conform fizionomiei istorice, nu este altceva decât răspunsul practic dat de generaţii de discipoli care au crezut şi s-au rugat la aceste îndemnuri. În realitate, ea are un itinerariu istoric ce se aseamănă cu un parcurs carstic: după ce a caracterizat o lungă perioadă a istoriei spiritualităţii – cel puţin un întreg mileniu –, parcă a dispărut din actualitate. În locul său a dominat, în ultimele şase secole, meditaţia în sens psihologic şi afectiv, sau mai bine zis rugăciunea mintală cu toate variaţiile sale metodologice, adesea propuse chiar de mari maeştri spirituali. Chiar şi numele de „Lectio Divina” era de neînțeles sau se referea la simpla lectură a textelor autorilor spirituali, vieţi ale sfinţilor sau altele asemănătoare.

Însă, în ultimul secol, acest mare fluviu antic al Lectio Divina a reapărut din adâncul istoriei, alimentând cu creativitate drumul credinţei, transformându-se repede într-un mare fluviu care îşi revărsa apele în oceanul Bisericii postconciliare. Graţie şi opţiunilor specifice ale Conciliului al II-lea din Vatican – între toate primează Dei Verbum –, centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu, deci a Sfintelor Scripturi, s-a impus într-un mod tot mai amplu şi inspirator pentru textele magisteriului, ale celebrării, ale reflecţiei teologice şi ale experienţei de credinţă a credincioşilor. La mai mult de patruzeci de ani de la încheierea adunării conciliare, este foarte uşor de constatat atât răspândirea rapidă a acestui vocabular, cât şi fragmentarea experienţelor în multiple filoane bogate în valenţe vitale şi cu impact pastoral.

Dieceze întregi au fost implicate, uneori avându-i în frunte chiar pe păstori, în noua perioadă – un exemplu foarte cunoscut a fost cel al diecezei de Milano şi al conducătorului său, cardinalul Carlo Maria Martini. Dar nu este unicul caz în Italia, există atâtea altele. În America Latină, recuperarea acestei practicări a Lectio Divina a devenit un fenomen de proporţii populare vaste, graţie activităţii neobosite a biblistului carmelit Carlos Mesters. Lui i se datorează fie o specifică „înculturare” a metodei clasice şi a conţinuturilor sale, fie o originală capacitate pedagogică de a articula apropierea de Sfânta Scriptură cu cheia vieţii poporului, cu aspiraţiile şi înţelepciunea sa. Se pot citi experienţa şi sugestiile sale în cartea: A face să ardă inima.

 

Sursa
Secondin, Bruno (2008), Lectio DivinaCum poate deveni lectura în credinţă şi în rugăciune, Roma: Edizioni Carmelitane; www.lectiodivina.it.
Mesters, Carlos (2008), A face să ardă inima. Introducere la lectura în rugăciune a Cuvântului, Padova: Messaggero.