Cateheza participă la procesul de comunicare a evangheliei, vestea cea bună anunțată de Isus Cristos. Cu un rol bine definit în cadrul evanghelizării, aceasta și-a structurat și organizat un limbaj specific prin care face posibilă mărturisirea de credință în prezent.

Mihai Roca |  28 noiembrie 2019


 

Corecta și armonioasa folosire a limbajului definește cateheza ca metodă ce promovează dialogul între om și Dumnezeu. Îndepărtează astfel cateheza de o simplă transmitere a unui conținut de credință adaptat, „inculturat” sau stabilit odată pentru totdeauna cu ajutorul teologiei și al moralei.

Analizând limbajul implicat în transmiterea credinței, Jean Pierre Bagot (1987, p. 384) a identificat patru tipuri de limbaje implicate în acțiunea catehetică:

  1. limbajul lui Dumnezeu în și prin Isus Cristos, al cărui sens nu vom reuși niciodată să-l percepem în totalitate;
  2. limbajul Bibliei format de-a lungul secolelor;
  3. limbajul Tradiției structurat în Biserică, în funcție de modul în care oamenii de credință au înțeles limbajul lui Dumnezeu și al Bibliei;
  4. limbajul omului, al celui care încearcă să descifreze într-un mod nou și creativ sensul experienței sale acum și aici.

Aceste patru forme de limbaj interacționează cu limbajul specific al catehezei și îl ajută pe om să mărturisească „eu cred” în mod conștient, fidel credinței pe care a primit-o în propriul context de viață.

Limbajul permite să ne mărturisim credința în prezent, în mod nou și creativ, în propriul orizont cultural. Este mijlocul ce permite actualizarea dinamismului credinței, chiar dacă această credință a fost exprimată deja în alte orizonturi culturale.

De exemplu, o cateheză „eficientă” provoacă și realizează efectiv comunicarea între interlocutorii implicați, adaptând diferitele activități de meditație, aprofundare, învățare sau de dinamică de grup în funcție de vârsta și situațiile psihosociale și culturale date.

Jean Pierre Bagot (1987, p. 383-384) subliniază faptul că „încoronarea” activității catehetice nu este însă rodul reflecției, ci al stării de conștiență în cadrul dat de armonia locului și a timpului sacru: celebrarea liturgică devine astfel locul prin excelență al „fuziunii dintre orizonturi”, la care se poate ajunge doar prin limbajele folosite în mărturisirea credinței.

Iar Giuseppe Morante (1998, p. 58-62), distins pedagog și catehet la Universitatea Pontificală Saleziană din Roma, ține să menționeze că limbajul religios folosit în cateheză este abilitat să facă legătura între realitate/viață și liturgie/mister. Și îi este posibil să facă această conexiune deoarece, pe de o parte, este concret, abstract și personal, iar pe de altă parte este comunitar, rațional și tainic – reușește să implice tipurile de comunicare mitologică, simbolică, paradoxală și analogică ce îi sunt specifice.

Să luăm un exemplu: dacă elementele specifice vieții zilnice își exprimă semnificațiile prin semne ce sunt identificate şi interpretate, semnele și riturile sacre din liturgie manifestă și destăinuie celui care privește cu „ochii credinței” acțiunea lui Dumnezeu în istorie sau aici și acum. Misiunea catehezei este, în acest caz, de a explicita relația interactivă existentă între semnele şi experiențele vieții de zi cu zi și semnele şi riturile sacre din liturgie.

Prin intermediul limbajului conversăm și existăm împreună aici și acum. Prin mijlocul comunicării interpersonale  un „eu” poate să existe pentru un „tu” şi să formeze împreună un „noi”.

Limbajul nostru este un excelent operator de alianță. Și dacă ne referim la limbajul Bibliei, putem spune împreună cu Günter Stachel  (1987, p. 385-386) că acest mijloc de comunicare privilegiat din domeniul religios are un loc special în cateheză. Caracterul unic este dat nu doar de folosirea anumitor caracteristici specifice narațiunii, mitului, alegoriei și parabolei, cât mai ales de traducerea, identificarea formelor lingvistice, interpretarea semantică şi structurală a textului sacru.

Este foarte important să ne amintim că scrierile biblice cuprind cuvântul sacru fixat într-un arc de timp de aproape o mie de ani şi  transmis prin viu grai într-o perioadă de timp şi mai mare.

Nu există elemente sau atitudini care să permită o folosire în grabă sau superficială a limbajului biblic. De-a lungul atâtor secole de codificare scrisă, acest limbaj a vorbit cu preponderență în termeni epici şi a dobândit un caracter simbolic, moral, spiritual, doxologic şi dialogal. Acest mod de comunicare nu s-a pierdut, ci continuă să existe și să-și exprime valoarea și în prezent.

 

Surse

Bagot, Jean-Pierre, 1987, „Linguaggio“, în: Joseph Gevaert (coord.), Dizionario di Catechetica, EDC, Leuamnn,  Torino.
Morante, Giuseppe, 1998, Il linguaggio religioso, Cervialto, Roma.
Stachel, Günter, 1987, „Linguaggio biblico”, în: Joseph Gevaert (coord.) Dizionario di Catechetica,  EDC, Leumann,Torino.