Gestul spălării picioarelor – semnul iubirii față de discipoli și al anticipării jertfei de pe cruce – a fost gestul sublim de slujire prin care Isus a anticipat moartea sa și o viață nouă.

de Mihai Roca | 31 martie 2018

 

Cel mai tânăr dintre cei doisprezece discipoli, Ioan, a descris cu multă atenție evenimentele trăite de Isus la Ierusalim. Și fiind atât de importante, Ioan le-a dedicat nu mai puțin de opt capitole (cap. 13-20).

La începutul celei de-a doua părți a evangheliei sale – cunoscută drept „cartea gloriei lui Isus” – Ioan a descris gestul simbolic al spălării picioarelor discipolilor. Înainte de celebra cina, Isus s-a încins cu un ștergar, a pus apă într-un lighean și a spălat picioarele celor doisprezece discipoli (In 13,1-13). Gestul său de slujire anticipa moartea sa pe cruce, iar dăruirea sa anticipa viața cea nouă. Discipolii vor înțelege gestul Învățătorului lor, dar mai târziu, și vor crede că și ei vor trebui să imite exemplul lui Isus și să se slujească unul pe celălalt: numai slujirea reciprocă îi va menține în comuniune între ei și cu Isus; numai iubirea împărtășită le va da puterea de a-l urma întotdeauna pe unicul lor Învățător.

Ioan descrie istoria pătimirii imediat după discursurile rostite de Isus la ultima cină.
Relatarea începe cu arestarea lui Isus în Grădina Măslinilor și continuă cu scena în care Isus a fost dus în fața autorităților iudaice reprezentate de Ana și Caiafa, iar apoi înaintea autorității romane, a procuratorului Pilat.

Evanghelistul notează că Isus a fost interogat mai întâi cu privire la învățătura sa. Isus a răspuns la întrebările ce i-au fost adresate și a susținut că întotdeauna a învățat în sinagogi, în templu și înaintea tuturor. A urmat apoi un al doilea interogatoriu, la sfârșitul căruia Isus a fost prezentat ca rege în fața iudeilor reuniți în fața pretoriului.

Era deja ajunul Sărbătorii Peștelui și trebuia să înceapă sacrificarea mieilor pentru sărbătoare. Spre amiază, după încheierea procesului, Pilat l-a predat pe Isus pentru ca să fie răstignit. Și ajuns pe mâinile soldaților, Isus a îndurat biciuirea și pălmuirea, încoronarea cu spini și răstignirea. Se apropia pentru Isus chiar ceasul pe care el însuși îl prezise: manifestarea sa ca regele Mesia și inaugurarea venirii împărăției lui Dumnezeu.

Ultimele momente trăite de Isus sunt relatate succint.
De pe cruce – pe care Pilat a ordonat să se pună inscripția „Isus Nazarineanul, regele iudeilor” – Isus a privit spre mama sa, Maria, și spre discipolul preaiubit de lângă ea. Adunându-și ultimele forțe, Isus și-a formulat testamentul și a spus mai întâi mamei sale: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”, iar apoi i-a spus discipolului Ioan: „Iat-o pe mama ta!”

Isus era răstignit de câteva ore pe cruce.
Văzând că toate s-au „împlinit” și că a sosit ultimul moment din viața sa, Isus a spus: „Mi-e sete”. Aceasta era ultima sa dorință: împlinirea voinței lui Dumnezeu – mântuirea întregii omeniri. Apoi a exclamat: „S-a împlinit!” Și-a aplecat capul și și-a dat duhul, plătind astfel prețul răscumpărării și împlinind actul suprem al iubirii: împlinirea planului de mântuire încredințat lui de Dumnezeu.

Era Ziua Pregătirii și la apusul soarelui trebuia să înceapă ospățul pascal.
Neavând timp de pierdut, iudeii i-au cerut lui Pilat să trimită imediat soldații și să dea jos trupurile răstignite pe cruci. De la picioarele crucii, Ioan a văzut cum soldații au dat lovitura de grație celor doi tâlhari, zdrobindu-le fluierele picioarelor, și cum unul dintre soldați a luat o lance și i-a străpuns coasta lui Isus.

Relatarea pătimirii se încheie cu intervenția lui Iosif din Arimateea la Pilat.
Împreună cu Nicodim, care a adus un amestec de mir și aloe cam de o sută de litre,  Iosif din Arimateea a înfășurat trupul lui Isus în giulgiuri, l-a îmbălsămat cu uleiurile aromatice și l-a pus într-un mormânt nou, în care nu fusese pus nimeni. Notează evanghelistul că la înmormântarea lui Isus participase și Maria Magdalena, și o altă Marie.

 „În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt” (In 20,1).
Maria Magdalena fusese printre puținele persoane care au avut curajul să rămână aproape de Isus până în ultima clipă a crucii, iar în acea dimineață se întorcea acolo unde îl văzuse pe Isus ultima dată.
Dorea să fie acolo, în liniște și în rugăciune. Voia să plângă și să-și exprime recunoștința față de Isus. Ajunsă însă la mormânt, Maria nu și-a mai împlinit riturile sacre, ci a alergat la Simon Petru și la Ioan și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”.

Mormântul era gol.
Cine oare ar fi putut îndepărta piatra de la intrare? Împreună cu Petru, Ioan a alergat să vadă ce s-a întâmplat, dar fiind mai tânăr și mai rapid a ajuns primul. Nu a intrat în mormânt, ci s-a aplecat, a privit înăuntru și a observat giulgiurile așezate.  A ajuns între timp și Petru: el a intrat primul în mormânt, a văzut giulgiurile și a observat că ștergarul care îi acoperise capul lui Isus fusese împăturit aparte, într-un loc.

Prezența giulgiurilor, a ștergarului și a mormântului gol aveau să fie pentru Ioan și pentru ceilalți discipoli începutul unei meditații interioare ce îi va conduce la credința în Cristos Cel Înviat. Prezența Duhului Sfânt îi va lumina pe discipoli, iar ei vor ajunge să înțeleagă marele mister pascal al lui Isus Cristos.

În anul 33, la 50 de zile după înviere, de Rusalii, Petru a anunțat pentru prima dată „kerigma”: „Isus a fost răstignit, a murit pe cruce și a înviat a treia zi”. Paul va vesti aceeași „kerigmă” celor din Corint, la începutul anului 57, iar Luca o va menționa în Faptele Apostolilor nu mai târziu de anul 60. În anii ’90, Ioan va consemna aceeași „kerigmă” în evanghelia pe care a scris-o. Fiind printre martorii oculari care au văzut toate cele întâmplate la cina de taină, pe Golgota și la mormântul în care fusese depus trupul lui Isus, discipolul Ioan mărturisește că a relatat în scris toate evenimentele cu intenția de a le transmite atât credincioșilor din timpul său, cât și celor care vor primi credința și vor păși pe calea lui Isus Cristos.

Urmând mărturia discipolilor lui Isus, primii creștini au povestit încă de la început faptele întâmplate la mormântul Domnului Înviat. Cu ajutorul harului divin, ei au înțeles că numai în lumina Scripturilor puteau să ajungă la recunoașterea împlinirii planului de mântuire al lui Dumnezeu prin și în Isus Cristos.