Lectio Divina este o realitate fără de care noi n-am fi creştini autentici într-o lume secularizată. Această lume cere personalităţi contemplative, atente, critice și curajoase.

 

A scris odată cardinalul Carlo Maria Martini: „Lectio Divina nu este deloc o practică rezervată vreunui credincios foarte angajat sau unui grup de specialişti în rugăciune. Ea este o realitate fără de care noi n-am fi creştini autentici într-o lume secularizată. Această lume cere personalităţi contemplative, atente, critice, curajoase. Ea va cere din când în când alegeri noi şi inedite. Va cere atenţii şi sublinieri care nu vin din simpla obişnuinţă şi nici din opinia comună, ci din ascultarea cuvântului Domnului şi din percepţia acţiunii misterioase a Duhului Sfânt în inimi”.

Benedict al XVI-lea a îndemnat de mai multe ori să se practice cu creativitate Lectio Divina – vorbind bibliștilor, episcopilor, călugărilor, tuturor creştinilor –, ba chiar i-a ilustrat exigențele şi scopurile: „Printre multiplele roade ale acestei primăveri biblice îmi place să menţionez răspândirea practicii antice a Lectio Divina, sau «lectura spirituală» a Sfintei Scripturi. Ea constă în a rămâne îndelung asupra unui text biblic, citindu-l şi recitindu-l, aproape «rumegându-l», cum spun Părinţii, şi storcându-i, ca să spunem aşa, tot «sucul», pentru ca să hrănească meditaţia şi contemplaţia şi să ajungă să irige ca limfă viaţa concretă” (Angelus, 6.11.2005).

Iar într-o celebrare ecumenică a declarat: „Biserica nu se face pe ea însăşi şi nu trăieşte din ea însăşi, ci din Cuvântul creator care vine din gura lui Dumnezeu. A asculta împreună Cuvântul, a practica Lectio Divina a Bibliei, adică lectura legată cu rugăciunea, a ne lăsa surprinşi de noutatea Cuvântului lui Dumnezeu, care nu îmbătrâneşte niciodată şi nu se epuizează niciodată… – toate acestea constituie un drum de parcurs pentru a ajunge la unitatea credinţei, ca răspuns la ascultarea Cuvântului” (Întâlnire ecumenică, 25.1.2007).

Sinodul Episcopilor despre Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii (octombrie 2008) a pus în centru Cuvântul ca izvor rodnic al întregii credinţe şi pastoraţii a Bisericii şi a dedicat un paragraf lung (nr. 38) din Instrumentum laboris acestei teme. Acolo se afirmă rădăcinile biblice, patristice şi monastice ale experienţei şi se adaugă cu incisivitate că este un parcurs „semnificativ din punct de vedere pastoral şi de valorizat pentru viaţa Bisericii ca atare, pentru educarea şi formarea spirituală a preoţilor, pentru viaţa zilnică a persoanelor consacrate, pentru comunităţile parohiale, pentru familii, pentru asociaţii şi mişcări, pentru simplii credincioşi, adulţi sau tineri, care pot găsi în această formă de lectură un mijloc accesibil şi practicabil pentru a avea acces personal şi comunitar la Cuvântul lui Dumnezeu”.

În alt paragraf se aminteşte pe bună dreptate: „Condiţia fundamentală pentru ca omul să-l întâlnească pe Dumnezeu este ascultarea religioasă a Cuvântului. Se trăieşte viaţa conform Duhului în raport cu capacitatea de a face spaţiu Cuvântului, de a face să se nască în inima umană Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, nu omul poate să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu, ci numai acesta poate să-l cucerească şi să-l convertească, făcându-l să descopere bogăţiile şi secretele sale şi deschizându-i orizonturi de sens, propuneri de libertate şi de maturizare umană deplină (cf. Ef 4,13)”.

 

Sursa: Secondin, Bruno (2008), Lectio DivinaCum poate deveni lectura în credinţă şi în rugăciune, Roma: Edizioni Carmelitane; www.lectiodivina.it.