Pierderea funcției de inițiere a catehumenatului a provocat trecerea treptată spre o completare a inițierii creștine la vârsta priceperii. Apărea astfel o nouă formă de inițiere ce va contribui la conturarea a ceea ce se va numi „socializare creștină”.

de Mihai Roca | 11 martie 2018

 

Azi este cunoscut faptul că inițierea creștină a fost întotdeauna condiționată de libertatea exprimării religioase și de forma de organizare a Bisericii. Decăderea catehumenatului și răspândirea practicii Botezului copiilor au rămas renumite în istoria catehezei tocmai pentru impactul major avut asupra transmiterii credinței noilor generații. Aceste două situații au survenit în contextul social și cultural al secolelor IV-V și au marcat pentru totdeauna inițierea creștină.

Zorii Evului Mediu Timpuriu (începutul secolului al V-lea)  scoteau la lumină o nouă structură de inițiere creștină: celebrarea Botezului în primele zile de viață și continuarea inițierii creștine în timpul copilăriei. Din punct de vedere teologic, copilul devenea creștin și era „inițiat” în credința Bisericii odată cu celebrarea Botezului. Intrat în marea familie a copiilor lui Dumnezeu, el creștea în credință ca discipol al lui Isus Cristos și era inserat într-un proces formativ fără o anumită limită de timp.

Pierderea funcției de inițiere a catehumenatului favorizase trecerea treptată spre o completare a inițierii creștine la vârsta priceperii. O consecință importantă a acestei treceri a fost încetarea progresivă a celebrării unitare a sacramentelor inițierii, care va conduce mai întâi la detașarea Mirului, apoi a Euharistiei. De asemenea, s-a accentuat tot mai mult și decăderea importanței celebrării Botezului în cadrul Vigiliei Pascale, iar acest fapt va conduce mai întâi la administrarea Botezului în sărbătorile importante, iar apoi în orice zi a anului.

Transmiterea credinței revenea acum familiei. Catehumenatul antic era astfel înlocuit cu un catehumenat social în care dobândeau o importanță esențială educația în familie, aportul formativ al mediului creștin, intensificarea practicilor de pietate populară și, nu în ultimul rând, simțul de apartenență la comunitatea creștină. Acest complex de factori avea să definească inevitabil  noul model de „socializare creștină”.

Noul model de inițiere creștină a făcut ca părinții să devină primii cateheți ai copiilor lor, de multe ori chiar singurii cateheți, formarea lor religioasă fiind asigurată în special prin ascultarea predicilor din zilele de sărbătoare. Este menționat în analele istoriei că formarea părinților devenise o prioritate în perioada carolingiană (800-962), odată cu introducerea obligatorie a catehezei adulților în zilele de sărbătoare și cu promovarea catehezei copiilor plecați din sânul familiei.

Perioada de aur a catehumenatului antic se așternuse, așadar, pe filele istoriei, iar noua structură a inițierii creștine va conduce, pe de o parte, la umbrirea dimensiunii liturgice și a funcției materne a Bisericii, evidențiată atât de mult în riturile din primele secole, iar pe de alta la reducerea implicării comunității creștine și la diminuarea funcției inițiatice a catehezei înainte de primirea Mirului și a Euharistiei.

Mult mai târziu, Conciliul din Trento (1545-1566) va încerca o recuperare a valorilor catehumenatului antic propunând inițierea creștină a copiilor, a adolescenților și a tinerilor, iar dezvoltarea ulterioară a catehezei va privilegia cunoașterea și memorarea principalelor aspectele doctrinale. Susținută de imboldul dat de catehismul lui Pius al V-lea (1566) și de catehismele lui Pius al X-lea (1905 și 1912), inițierea creștină va fi restructurată tot mai mult de-a lungul secolului al XX-lea, își va recunoaște punctele slabe sub loviturile secularizării și va fi reorganizată odată cu provocările lansate de societatea postmodernă.

Ajungându-se din nou la situația „țară de misiune”, tipică pentru primele secole, oare cine ar fi crezut că inițierea la vârsta priceperii va cunoaște o criză ce va duce la redescoperirea catehumenatului ca model pentru orice tip de cateheză, „un centru fundamental al dezvoltării catolicității și un ferment al reînnoirii Bisericii” (Directoriul General pentru Cateheză, nr. 78)?