Cuvântul experiență a devenit unul dintre cei mai folosiți în domeniul catehetic din ultimii 30 de ani. Auzim expresii ca acestea: „cateheză bazată pe experiență”, „dimen­siu­nea expe­ri­­ențială a catehezei”, „cateheză bazată pe experiența tinerilor”.

Mihai Roca |  4 decembrie 2019


 

Ideea de fond trimite la faptul că mesajul creștin nu numai că este în legătură cu experiența umană, ci trebuie să fie vestit cu refe­rire directă la acest tip de experiență. Joseph Gevaert (1987, p. 247) spune că numai în acest mod ar putea fi înțeles ca un mesaj plin de bucurie, ar putea să transforme viața unei persoane și să o orienteze spre Evanghelie.

În anii ‘70, în Il rinovamento della catechesi, document elaborat de Conferința Episcopală Italiană (1988, p. 28), găsim prima mare încercare de realizare a unei cateheze în strânsă legătură cu viața şi experiența.  Documentul subliniază  că revelația nu este în primul rând un mijloc de comu­nicare a adevărurilor, ci este manifestarea lui Dumnezeu şi realizarea mântuirii în cadrul experienței umane. De aceea, misiunea catehezei este de a aduce lumină în diferitele dimensiuni ale existenței și de a le interpreta în lumina Evangheliei.

Odată cu dificultatea de a introduce cateheza în școală, în mediul catolic de după Conciliul Vatican II a existat tendința de a înlocui cateheza cu un învățământ centrat pe experiențele copiilor şi a tinerilor, orientat spre problemele lor per­so­nale sau spre raporturile lor sociale şi familiare. Claude Lagarde (1991, p. 21-23) observa că experiența era deja în centrul a numeroase discuții catehetice şi începea să fie analizată tot mai mult: dacă pentru unii devenea principiul şi izvorul oricărei cunoașteri, pentru  alții era o problemă și o enigmă.

Termenul experiență dobândea astfel un înțeles nou, menționează Joseph Gevaert (2005, p. 38). De exemplu, în Olanda s-a elaborat o „pre-cateheză” ce analiza viața şi experiența tinerilor, dar fără a face o referință explicită la domeniul  religios. În Germania, însă, începea să devină prioritară problem­orien­tierter Religionsunterricht, o încercare de interpretare creștină a experiențelor personale, interpersonale şi sociale a tinerilor; expresia a fost folosită în programele oficiale ale învățământului religios catolic din Germania. În Italia se afirma un învățământ bazat pe experiențele tinerilor, iar în America Latină – ca loc de exprimare a creștinismului şi de actualizare a catehezei – se contura tot mai mult experiența înțeleasă ca eliberare socială şi politică.

Când ne referim la experiență ne raportăm la tot ce a fost trăit de unul dintre membrii grupului de cate­heză sau de o persoană din afara grupului (Virlet, 1984, p. 9-16). Este important de remarcat că experiența nu este trăită direct, ci este prezentată grupului prin mijlocul cuvântului, a povestirii şi a măr­turiei. Să observăm desfășurarea acestui proces.

Mai întâi, între momentul evenimentului (acea experiență) și momentul transmiterii (clipa de acum) ceea ce a fost scris sau este povestit marchează o distanță care permite o decantare și o punere în valoare a elementelor esențiale din experiența aleasă reprezentativă.

Numai într-un al doilea pas relatarea experienței apropie de persoanele care o povestesc. Avem aici exact situația contrară de la primul pas. Apropierea poate deveni mai sensibilă dacă naratorul a trăit experiența și dacă posedă arta povestirii sau a narațiunii. Prezentarea experienței  prinde acum viață şi consistență pentru membrii grupului datorită apropierii realizate.

În cele din urmă, mărturia și interpretarea devin posibile în spațiul aflat între distanța și apropierea realizate. Și mărturia și interpretarea erau deja prezente în conținutul experienței și în accentuările evidențiate în povestire, dar acesta este momentul în care e descătușat jocul de interpretare ce face posibilă confruntarea. Fiecare primește povestirea experienței în funcție de interesele proprii și de dispoziția afectivă din momentul respectiv. Prin absurd, dacă ar fi posibilă doar o singură interpretare, ne-am afla în cazul unei singure replici, iar această situație nu ar favoriza dinamica reactualizării experienței în spațiul catehetic.

În funcție de tema catehezei sau de pro­blema prezentată în cadrul grupului, experiența este propusă în majoritatea cazurilor de catehet. Fiecare dintre noi poartă deja în sine, în mod tainic, rădăcinile experiențelor umane şi religioase care ne-au precedat. Uneori avem prezente aceste experiențe, suntem conștienți de ele, alteori ne sunt absente. Rolul catehetului este de a împărtăși experiența comună acumulată în traditio fidei și de a realiza o conexiune între experiențele personale şi comunitare, actuale și vechi, din prezent și din trecut. Această actualizare este posibilă prin narațiune, lectio divina, meditație, joc didactic, studiu de caz.

Unele experiențe sunt fondatoare și cu o încărcătură simbolică imensă (nașterea lui Isus, patima lui Isus Cristos, experiența pascală a apostolilor). În strânsă legătură cu aceste experiențe religioase avem, de exemplu, practica religioasă din Advent și momentele tainice din zilele de Crăciun, sau invitația insistentă la convertire și ceremoniile din Triduumul pascal și din noaptea și zilele de Paște.

Acțiunea catehetică ne introduce efectiv în trăirea unei experiențe reale şi simbolice. Este reală, când suntem puși efectiv în situația de a lucra, a trăi și a actualiza acea experiență, când trăim o nouă situație. Este o experiență simbolică, atunci când apelăm la elementele registrului spiritual.

Folosirea experienței prezintă avantajul de a fi trăită în același timp de toți membrii grupului de cateheză: permite o mai mare implicare, favorizează interpretarea experienței la nivel personal și confruntarea cu experiența celorlalți, facilitează dialogul şi schimbul de opinii.

Experiența umană şi religioasă se contopesc și formează o rețea în care toate elementele sau aspectele specifice – starea de bine, prietenia, căutarea, liniștirea, fericirea, bunăstarea, mărturisirea, religiozitatea, revelația, rugăciunea, liturgia, etc. – se susțin unele pe altele şi primesc o lumină nouă.  De altfel, orice experiență umană este religioasă și spirituală, iar orice experiență religioasă și spirituală este profund umană. Doar folosirea limbajului le separă, dar numai cu scopul de a le observa și de a le analiza.

Fiecare dintre elementele sau aspectele menționate mai sus sunt, în modul lor specific, prezente în relatarea unei experiențe de credinţă trăită în cadrul unei comunități, mărturisită de o persoană profund creștină sau simțită la nivel personal (Pons, 1998, p. 262) . Indiferent dacă accentul cade pe narațiune sau este pus pe mărturie, este foarte impor­tantă promovarea caracterului specific al experienței povestite din momentul în care grupul şi‑o însușește prin analiză.

În cateheza bazată pe experiență transmiterea credinței este strâns legată de trei manifestări fundamentale: experiența umană profană, experiența creștină şi experiența personajelor biblice (Gevaert, 1987, p. 248-249).

Dacă în cadrul experienței umane profane ne confruntăm cu marile între­bări existențiale (origine, destin, sensul vieții) şi descoperim intervenția creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu, în experiența creștină este necesar să întâlnim mărturia din Tradiția Bisericii şi a martorilor contemporani pentru a ajunge la Evanghelie. În cadrul întâlniri dintre mundan și religios se inserează sau este prezentă deja experiența biblică, experiența sacră prin excelență vestită de martorii privilegiați care s-au apropiat de manifestarea mântuirii lui Dum­nezeu în mijlocul oamenilor.

Experiența biblică şi creștină este prezentă în centrul întrebărilor existențiale ale persoanei umane. În cea mai mare parte a conținutului lor, Noul şi Vechiul Testament sunt relatarea unei experiențe. Înainte de a fi fost enunțate în mod dogmatic, chiar şi simbolurile de credinţă au fost relatări ale operelor minu­nate ale lui Dumnezeu. Întreaga revelație creștină a fost manifestată „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Denzinger-Schonmetzer, 1973, p. 67).

Sfân­tului Augustin (1998, p. 87) exprimă în mod minunat acest aspect când spune că suntem creați în vederea participării la viața veșnică: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne şi neliniștită este inima noastră, până se va odihni în tine”.

Lectura creștină a evenimentelor provoacă o reactualizare continuă a experiențelor. Și este evident acest lucru, deoarece „tot ceea ce a fost experiență nu poate să fie transmis decât în cadrul unor experiențe reînnoite” (Schillebeeckx, 1981, p. 50).

 

Surse

Gevaert Joseph, 1987, „Esperienza”, în: Joseph Gevaert (coord.), Dizionario di catechetica, LDC, Leuamnn, Torino.
Gevaert, Joseph, 2005, Il dialogo difficile, EDC, Leumann, Torino.
Denzinger-Schonmetzer, 1973, Enchiridion symbolorum definitionum et declarationum, Herder, Friebourg-Roma.
Lagarde, Claude, 1991,  Pour raconter l’Evangile, Centurion, Paris.
Pons, Pascual Maymi, 1998, Pedagogia de la fe, San Pio X, Madrid.
Schillebeecks, Edward, 1981, Expérience humaine et foi en Jésus-Christ, Cerf, Paris.
Virlet, Jean-Marie, 1984, D’écho en écho. Expèrience et méthodologie en catéchèse, ODER, Charleroi.