Psihologia religiei studiază comportamentele religioase și etapele de dezvoltare ale religiozității, pornind de la originea și dezvoltarea personalității. Din acest punct de vedere – susține profesorul Luciano Meddi ‒ este important să înțelegem ce se întâmplă în viața copilului sau a tânărului înainte de primirea credinței sau de întâlnirea cu învățătura lui Isus Cristos.

Mihai Roca | 21 septembrie 2019

 

Este recunoscut faptul că expresiile „mentalitate religioasă” și „experiență religioasă” sunt în strânsă legătură cu nivelurile progresive prin care copilul elaborează noțiunile „Dumnezeu”, „religios”, „sacramente”, „viață creștină”.

Reprezentând evoluția personalității în raport cu relațiile conflictuale părinte-copil și dorință-realitate, perspectiva freudiană a elaborat unele indicații utile despre ideea pe care copilul și-o face despre Dumnezeu și despre primele exprimări ale experienței religioase.  Această abordare s-a dovedit însă a fi prea limitativă. Aprofundarea dimensiunii evolutive a persoanei avea să facă un pas decisiv odată cu depășirea viziunii psihanalitice și cu apariția analizei cognitive și motivaționale. Jean Piaget și Abraham Maslow au avut un aport esențial în acest sens. Ei au arătat cum atât dezvoltarea modalităților de a vedea și de a înțelege realitatea, cât și structura necesităților, motivelor și intereselor au un rol fundamental în orientarea persoanei.

Dacă reprezentarea religioasă a copilului în prima copilărie apare din legătura cu figurile parentale, așa cum a susținut Sigismund Freud ‒ imaginea de Dumnezeu și exprimările religioase fiind mult condiționate de relația avută cu proprii părinți ‒, această experiență nu poate fi considerată religioasă, ci o predispoziție prezentă în psihicul copilului. Dependentă de relația copilului cu părinții, această predispoziție este însă necesară pentru viitoarea geneză a reprezentării sentimentului religios.

Nașterea sau trezirea sentimentului religios în a doua copilărie este legată, în general, de etapa egocentrică a dezvoltării cognitive și de relația copilului cu lumea înconjurătoare. Copilul își reprezintă „divinitatea” folosindu-se de elemente antropomorfe, animiste și magice. Își creează o imagine de Dumnezeu pornind de la realitatea din jurul său. Recunoaște simbolurile religioase prin prisma experienței sale. Crede că acțiunile sale și ale celor din jur sunt „instrumente” ale bunăvoinței divine sau ale pedepsei venite de la Dumnezeu. Își însușește uneori chiar puterea atribuită lui Dumnezeu și o atribuie exactității rugăciunilor, formulelor sau riturilor sacre.

„Formalismul religios”, ca rezultat al intervențiilor familiale, școlare şi catehetice, pare să fie o caracteristică principală în a treia copilărie şi preadolescență. În acest sens, Luciano Meddi menționează faptul că un copil vorbește despre Dumnezeu şi folosește rugăciuni formulate corect din punct de vedere formal, însă el nu poate încă să asimileze în profunzime „sistemul de semnificații” pe care acestea le conțin. Această afirmație are consecințe nebănuite asupra organizării inițierii de la Prima Împărtășanie și de la Mir, deoarece un copil se adaptează limbajului folosit în jurul său și se conformează exigențelor pe care adulții le așteaptă de la el.

Cercetările despre geneza atitudinilor au adus o lumină asupra evoluției religiozității persoanelor. Studiile realizate de Erik Erikson, James Fowler și Fritz Oser au permis o cercetare a evoluției dimensiunii religioase a personalității. Cercetătorii au arătat cum persoanele religioase primesc sens, siguranță, putere și noblețe de la imagini, cauze sau persoane aflate în centrul vieții și activității lor. Cei care cred doresc cu tărie să intre în contact cu „realitatea ultimă” și decid să apeleze la aceasta în situații concrete. Este de reținut faptul că cercetările la care face referință Luciano Meddi au studiat „evoluția deciziei” persoanei față de actul religios, poziția față de decizia de a crede, nu poziția față de conținuturile credinței.

O lungă serie de cercetări în domeniul psihologiei religiei au ajuns la următoarea concluzie: educația religioasă constă în mod prevalent în rectificarea gândirii religioase prin intermediul unei cateheze bazate pe o corectă informare.

Împreună cu Luciano Meddi, ar trebui să ne întrebăm dacă nu chiar lipsa unei cateheze bazate pe o corectă informare și pe o nouă organizare conceptuală (deschisă spre științele educației și ale religiei) ar fi chiar una dintre cauzele ignoranței religioase și ale ateismului din societatea modernă și postmodernă.

Semnalul de alarmă tras de psihologia religiei aduce în actualitate faptul că misiunea centrală a catehezei nu ar trebui să fie reprezentarea credinței, ci adeziunea la credință și riscul îndepărtării de aceasta. Așadar, în joc se află nu cunoașterea credinței (de exemplu, reprezentarea și înțelegerea imaginii lui Dumnezeu), ci corecta transmitere a acesteia; în centrul atenției se află nu implicarea dimensiunii cognitive a persoanei, ci exprimarea afectivă a celor catehizați, bucuria pe care ei o simt când își mărturisesc credința sau când îl întâlnesc pe Isus Cristos.

 

Citește aici articolul scris de Luciano Meddi și tradus în limba română.