Acțiunea educativă a catehezei se înscrie în dinamica răspunsului de credință dat „cu voce tare” înaintea lui Dumnezeu și este mai mult decât o învățare: este o ucenicie a întregii vieți creștine.

Mihai Roca |  18 octombrie 2019


 

„A catehiza” înseamnă „a vesti cu voce tare” (semnificația etimologică), „a anunța cuvântul evangheliei povestind și învățând tot ce au văzut și au auzit de la Isus Cristos” (în Noul Testament), „a îmbrățișa învățătura creștină în cadrul catecumenatului” (în perioada patristică), „a predica” (în Evul Mediu), „a învăța catehismul”, „a răspândi învățătura creștină” și „a preda religia” (în secolele XVI-XX).

Odată cu mișcarea catehetică din secolul al XX-lea și cu reînnoirea pastorală propusă de Conciliul Vatican al II-lea au existat mai multe definiții date catehezei, atât în documentele Magisteriului Bisericii, cât și în studiile de specialitate.

În Directoriul General pentru Cateheză (DGC, 2001, nr. 63), Congregația pentru Cler așază cateheza în cadrul misiunii Bisericii, mai exact ca un moment esențial în procesul global de evanghelizare, definind „momentul catehezei” chiar „timpul pe parcursul căruia capătă formă convertirea la Isus Cristos”.

În același Directoriu, scoțându-se în evidență relația dintre cateheză și inițierea creștină, se afirmă că această slujire eclezială este „o educare organică și sistematică a credinței”. De asemenea, se afirmă că „este mai mult decât o învățare: este o ucenicie a întregii vieți creștine” și „o educare de bază, esențială, centrată pe nucleul experienței creștine, pe certitudinile credinței și pe valorile evanghelice fundamentale”.

În zilele noastre, înțelegem prin cateheză acea formă de slujire eclezială care „pune bazele edificiului spiritual al creștinului, îi hrănește rădăcinile vieții de credință și îl pregătește pentru primirea hranei consistente în viața obișnuită a comunității” (DGC, nr. 67).

Părintele Emilio Alberich încadrează semnificația termenului cateheză în relația slujire-educație-acțiune și plasează parcursul catehetic în jurul următorilor trei poli esențiali de referință:

  • cuvântul lui Dumnezeu: cateheza-slujire în comunicarea mesajului creștin și în vestirea misterului lui Isus Cristos;
  • credința: cateheza-educație, ca proces eclezial care favorizează nașterea și creșterea credinței la nivel personal și comunitar;
  • Biserica: o cateheză-acțiune, un moment important în cadrul evanghelizării.

Din această triplă încadrare a părintelui Alberich înțelegem prin cateheză orice formă de slujire eclezială a cuvântului lui Dumnezeu, prin care se contribuie la maturizarea credinței la nivel personal și comunitar. Privind cu atenție, observăm cum această înțelegere a catehezei reflectă foarte bine liniile pastorale fundamentale propuse de Conciliul Vatican al II-lea.

Cateheza se află, așadar, într-o strânsă legătură cu „transmiterea”, „trăirea” și „cunoașterea” credinței. În această relație își găsește locul său specific atât actul de credință – ca dar al lui Dumnezeu și ca răspuns personal de credință  -, cât și efortul de cunoaștere al conținuturilor de credință, pe care catehismele le-au structurat în mod tradițional în patru mari părți (crezul, sacramentele, poruncile și rugăciunile).