Pentru creștinii care au trăit în secolele I-V, a catehiza însemna a îmbrățișa învățătura transmisă de apostoli și de urmașii acestora pe parcursul unei perioade de inițiere, numită catehumenat.

de Mihai Roca | 18 februarie 2018

 

Într-un timp foarte scurt, de doar câteva decenii, în transmiterea credinței atenția a început să se mute de la învățătura dată de Isus discipolilor săi la învățătura transmisă oral de primii păstori de suflete. Aceeași învățătură era transmisă cu fidelitate, desigur, dar de persoane diferite, cu limbaje noi și în situații existențiale nemaiîntâlnite. Era în act prima „inculturare” a mesajului creștin: transmiterea valorilor evanghelice în leagănul culturii ebraice și în dialog deschis cu noii sosiți din culturile elenă și romană.

Definind situația persoanelor care se pregăteau să primească Botezul, catehumenatul cuprindea în sens larg toată perioada de pregătire. În sens restrâns însă, se referea numai la ultima etapă a pregătirii, cea care începea cu ritul intrării în catehumenat.

Experiența religioasă a Bisericiimamă a definit încă de la început catehumenatul. Hrănindu-le dorința de Dumnezeu și educându-le atitudinile religioase în timpul uceniciei, comunitatea creștină îi primea la pieptul său pe toți aceia care îmbrățișau noutatea credinței în Isus Cristos. Ucenicia, element structural de bază folosit de Învățătorul din Nazaret, a fost preluată de primii creștini și asociată simbolic și spiritual cu un element social de neînlocuit: factorul de rudenie. S-a ajuns astfel ca grupul acelora care împărtășeau credința în Isus Cristos să-și contureze o identitate specifică și să formeze împreună „familia creștină” sau „familia lui Dumnezeu”.

Se știe că inițierea creștină se realiza pe parcursul mai multor ani. În această perioadă de timp, cel care dorea să devină creștin urma un itinerar de convertire și aprofunda un nucleu catehetic de bază compus din următoarele elemente: crezul, exprimat în Simbolul Apostolilor și în semnul crucii, rugăciunea Tatăl nostru, sacramentele și decalogul împreună cu listele de vicii și virtuți.

Procesul de inițiere creștină era o adevărată cale spirituală, cu etape bine definite și cu  tehnici de instruire orală. „Celor care ascultau” anunțul evangheliei – din grecescul catechoumenoi; audientes în latină – le era dezvăluit în mod progresiv misterul mântuirii și erau ajutați astfel să aprofundeze, să înțeleagă și să celebreze taina morții și a învierii lui Isus Cristos. Cetehumenii erau conduși spre o inserare treptată în viața Bisericii cu ajutorul inițierii, al cărei  punct culminant îl constituia celebrarea Botezului, a Mirului și a Euharistiei în noaptea de Paști. Încheierea itinerarului inițiatic era marcată în cele din urmă de o cateheză mistagogică, timp de aproximativ o săptămână, în care catehumenii purtau haine albe. Această săptămână se va numi mai târziu Săptămâna Albă.

Este important de remarcat faptul că structura dinamică, organică și unitară a catehumenatului era bazată pe o participare activă a comunității de credință. Mărturia și susținerea spirituală a celor botezați îi însoțea pe catehumeni și în momentele de evanghelizare și de cateheză, și în timpul celebrării riturilor liturgice din ce în ce mai complexe, și în practicile de penitență și în exercițiile de asceză. Toți membrii comunității participau activ la educarea credinței, la procesul de convertire și la inserarea completă în comunitate a noilor sosiți.

Perioada înfloritoare a catehumenatului nu va ține prea mult timp. Libertatea acordată creștinilor prin Edictul de la Milano – o scrisoare semnată de Licinius și Constantin I în anul 313 prin care se garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman – coincidea cu începutul declinului catehumenatului. În noul context marcat de libertatea de exprimare a credinței, deși nu vor înceta să amintească atât exigențele formării înainte de primirea Botezului, cât și principiile unei inițieri creștine autentice, episcopii vor adapta destul de repede practica pastorală la provocările ecleziale și sociale ale secolului al IV-lea și, în consecință, vor reduce perioada catehumenatului la timpul Postului Mare.

Forma liturgică și pastorală ce cunoscuse o răspândire rapidă în toate comunitățile creștine – catehumenatul – va ajunge la o perioadă de maximă înflorire în secolul al III-lea, iar apoi se va stinge treptat. Perioada de criză a catehumenatului din secolul al IV-lea va duce inevitabil la o decădere tot mai accentuată în secolul al V-lea și, în cele din urmă, în secolele VI-VII se va consemna intrarea sa în filele istoriei.