Într-un studiu despre formarea catehiștilor realizat la sfârșitul anilor ’90, profesorul Luciano Meddi sublinia cu insistență contribuția adusă de catehiști în construirea comunității ecleziale din care aceștia fac parte. Trei erau punctele forte subliniate de distinsul catehet: realizarea comuniunii, contribuția la transmiterea culturii şi facilitarea mărturiei de credinţă.

Mihai Roca |  4 noiembrie 2019


 

În pragul dintre milenii, susținerea şi reînnoirea mișcării catehetice trebuia să facă trecerea de la o planificare formativă excesiv descriptivă tributară transmiterii de conținuturi (chiar dacă aceste conținuturi sunt biblice, teologice și metodologice), la una cu un mai puternic impact pastoral, capabilă de a identifica prioritățile intervenției catehetice.

În urmă cu 20 de ani, profesorul Luciano Meddi sublinia necesitatea regândirii formării catehiștilor și insista pe evidențierea legăturii strânse dintre realizarea obiectivele catehetice și diferitele responsabilități asumate de catehiști în cadrul activităților educative din parohie. În acest sens, distinsul catehet de la Universitatea Pontificală Urbaniana din Roma propunea trei direcții fundamentale: misiunea catehistului în comunitate, transmiterea tezaurului credinței în contextul de astăzi și asumarea rolului de mediator în procesul de comunicare a credinței.

 

Constructor al comunității

Deoarece există o strânsă legătură între sintagmele „maturitate şi credinţă” şi „misiune eclezială”, misiunea fundamentală a catehistului constă nu numai în a-i ajuta pe cei încredințați grijii sale să trăiască o adevărată „experiență de Biserică”, dar şi să participe la reînnoirea țesutului eclezial al comunității din care face parte.

Catehistul are misiunea de a fi constructor şi misionar al comunității (Reînnoirea Catehezei, nr. 200, DGC, nr. 232). El are rol de educator şi formator. Această misiune este în strânsă legătură cu tema „structurii” Bisericii locale, o temă ce trebuie analizată cât mai urgent, ţinându-se cont de noile propuneri ale Magisteriului Bisericii și de experiențele altor Biserici locale. O „experiență de credință” autentică este în strânsă legătură cu un simț puternic de apartenență la Biserică.

Prin legătura pe care o are cu vestirea Evangheliei şi a sfintei Scripturi, subliniază documentul Reînnoirea catehezei la nr.143, cateheza de inițiere, primire și formare îi introduce pe credincioși în viața Bisericii. Această subliniere evidențiază rolul catehistul de constructor al comunității: el invită, inițiază și formează; participă la realizarea comuniunii, la transmiterea culturii şi la exprimarea mărturiei de credinţă. Vocația catehistului este evidentă în toate formele de educație a credinței, în special în cateheza adulților.

 

Capabil de discernământ

Catehistul reușește să conștientizeze legătura existentă între tradiția eclezială şi contextul vieții de zi cu zi. El exprimă un punct de vedere obiectiv asupra realității personale, sociale și ecleziale. Trăiește în mijlocul vieții zilnice și este capabil de discernământ, are puterea de a-și aduce contribuția la transmiterea valorilor împărăției lui Dumnezeu şi a învățăturii lui Cristos, de a participa la conturarea „sensului comun al credincioșilor” (LG, nr. 12; DB, nr. 19).

Catehistul nu se izolează de comunitatea parohială sau diecezană, nici nu se limitează doar la repetarea unui limbaj creștin. Împreună cu adulții și copiii încredințați grijii sale, participă la procesul de maturizare a credinței şi la transpunerea concretă a acesteia în contextul cultural.  El participă activ la medierea culturală între diferitele limbaje ale credinței şi slujirile ecleziale cu scop educativ.

De fapt, nu poate exista „inculturare” şi personalizare a credinței fără discernământ, fără o legătură corectă între universalitatea şi pluralitatea mesajului credinței. Discernământul se află la baza proiectării „marilor itinerarii” (Lettera di riconsegna, 1988, nr. 7), itinerarii ce nu se nasc doar din preocuparea pentru transmiterea eficientă a mesajului, ci mai ales din analiza exigențelor mântuirii și a răspunsurilor date noii evanghelizări.

 

Competență pedagogică

Catehistul este un mediator în procesul de comunicare  (DGC, nr. 156-157). Își aduce contribuția la realizarea legăturii între izvoarele credinței şi experiența vieții creștine a celor catehizați.

Principala misiune a catehistului nu este învățarea (aceasta aparține magisteriului), ci înlesnirea transmiterii credinței. El trebuie să fie un canal şi un cod de comunicare. Astfel, el participă la recuperarea funcției pedagogice a mărturiei în cadrul interacțiunii dintre subiectul şi conținutul credinței. Această metodologie asumă forme şi termeni diferiți: pedagogie de învățare, de interiorizare, pedagogie a procesului educativ, pedagogie de conștientizare, de cercetare, de simbolizare, pedagogie cu caracter biografic. Toate aceste forme de pedagogie îl ajută pe catehist și pe catehizat să devină tot mai conștienți de credința pe care o mărturisesc.

Catehistul își aduce aportul la vestirea Evangheliei în cadrul comunității şi își exprimă totodată bucuria de a trăi în mijlocul acesteia. Calea pe care o parcurge îl conduce practic atât la maturizarea credinței și la împărtășirea valorilor evanghelice, cât şi la dobândirea sensului de apartenență la Biserică. Acesta este imaginea catehistul de la începutul mileniului III.

Sursa: Citește aici textul original al studiului realizat de profesorul Luciano Meddi.