Noile perspective asupra Bisericii şi lumii influențează modul de percepție a catehezei și a educației religioase în școală. Este acceptat astăzi faptul că în timp ce prezența religiei în școală răspunde programului educativ şi didactic propriu școlii moderne, cateheza este o slujire eclezială împlinită întotdeauna în comuniune cu episcopul.

Mihai Roca |  01 octombrie 2019

 

Școala oferă cadrul normal de formare creștină; acesta afirmație este specifică educației religioase la vârsta școlară din Italia, Germania, Austria sau Belgia. Nu aceeași este și situația în cazul Franței și a țărilor din fostul spațiu socialist, în care motive de ordin politic și cultural au condus la excluderea educației religioase din școlile publice. O altă situație se verifică și astăzi în Bisericile locale tinere din Africa și Asia, în care școlile misionarilor şi operele lor educaționale au fost şi rămân principalul instrument de evanghelizare şi catehizare.

Noile perspective asupra Bisericii şi lumii au modificat modul de percepție a educației religioase în școală. Doi sunt factorii care au avut un rol considerabil: primul, recunoașterea anumitor aspecte ale modernității – respectarea libertății de conștiință, sensul democratic, reacția împotriva îndoctrinării; al doilea, înțelegerea acțiunii catehetice ca reflecție şi cale de educare a credinței în cadrul comunității creștine.

Prezența religiei în școală a fost considerată de unii chiar ca o concesie mai mult sau mai puțin justificată făcută Bisericii, ca o formă de supraviețuire a acțiunii Bisericii în cadrul școlar, ca o acceptare a prozelitismului sau ca o specie de paranteză sacră în interiorul unei instituții profane. Desigur, într-o societate pluralistă şi democratică această „supraviețuire confesională” este inacceptabilă şi intolerabilă.

Observând contextul actual plin de inovații, contradicții şi polarizări între global şi local, universal şi individual, tradițional şi inovator, modernitate şi post-modernitate, bunăstare şi transcendență, material şi spiritual, ideal şi real, Carlo Nanni susține că educația religioasă în școală are locul său specific. Distinsul profesor de la Universitatea Saleziană din Roma este convins că astăzi este tot mai susținută teza conform căreia problematica religioasă și spirituală poate răspunde programului educativ şi didactic propriu școlii moderne.

Valoarea educativă a mesajului creștin ocupă atât un loc special pentru cei care cred, cât și o judecată de valoare pentru cei care nu împărtășesc o atitudine religioasă. Importanța educativă vine din faptul că fiecare om se confruntă cu întrebările esențiale ale vieții şi simte nevoia de a avea o lectură profundă a vieții şi a istoriei. În acest caz, factorul spiritual este și purtător de răspunsuri despre sensul ultim al realității, şi criteriu de evaluare a vieții personale şi sociale.

În documentele catehetice apare evident faptul că educația religioasă se distinge de cateheza din comunitatea creștină. Desigur, nu este vorba de opoziție, ci de complementaritate. Ele diferă prin cadrul în care se desfășoară (școala sau comunitatea creștină), destinatari (elevi sau credincioși, simpatizanți), obiective, conținuturi etc. Cercetările făcute de Bernadette Wiame au evidențiat următoarele două aspecte: caracterul particular al educației religioase este dat de temele şi preocupările de ordin existențial (căutare de sens) şi de atenția îndreptată spre elevul ce trebuie să se construiască în lumea de astăzi (coerență personală); specificul catehezei constă însă în inițierea creștină și în transmiterea credinței și stimularea mărturiei de credinţă în contextul noii evanghelizări.

Clarificarea funcției educative a educației religioase şi a actului catehetic conduce inevitabil la conturarea misiunilor exercitate de diferitele cercuri pastorale din Biserică.

Astfel, specificul catehezei este dat de slujirea eclezială împlinită în comun de preoți, diaconi, călugări, călugărițe și laici, întotdeauna în comuniune cu episcopul. Întreaga comunitate creștină se simte responsabilă de misiunea de a transmite credința. Preoții, persoanele consacrate și laicii exercită în comun slujirea catehetică, în mod diferențiat și în funcție de vocația proprie în Biserică. Fiecare contribuie la transmiterea cuvântului lui Dumnezeu și la exprimarea credinței în Isus Cristos, nu în virtutea unei inițiative personale, ci în numele Bisericii și în virtutea misiunii încredințate de Biserică.

Pe de lată parte, educația religioasă din școală răspunde pe deplin finalității unei școli care își aduce contribuția la formarea unei societăți pluraliste şi democratice. Obiectivele și finalitățile educației religioase corespund exigențelor pedagogice și justifică prezența acesteia în școală. În lucrarea: Educaţia religioasă, profesorul Constantin Cucoş (1999, p. 144) rezumă astfel finalitățile educației religioase: 1) informare serioasă şi sistematică asupra fenomenului religios; 2) formarea discernământului şi a înțelegerii în vederea alegerii libere în domeniul religios; 3) educarea la coexistență şi dialog într-o societate pluralistă din punct de vedere religios şi ideologic.

Educația religioasă în școală poate fi confesională şi cultural. Permite o mărturie a creștinilor în interiorul școlii şi, în funcție de circumstanțe, poate avea chiar trăsături evanghelizatoare și catehetice. Devine astfel providențială pentru Biserică. Pe de o parte, prezintă misiunea de slujire, diaconia – permite transmiterea mesajului creștin la persoane ce nu sunt prezente în sfera pastorală a Biserici. Pe de altă parte, oferă ocazia privilegiată a dialogului şi a confruntării între credinţă şi cultura contemporană.

Distincția dintre cateheză şi educația religioasă în școală nu conduce așadar la concurență, deoarece ambele sunt forme complementare de slujire eclezială ce contribuie la promovarea integrală a omului. În timp ce educația religioasă își aduce aportul la formarea omului și la implicarea lui responsabilă în societate, cateheza are misiunea specifică de a-l ajuta să dea o mărturie autentică despre credința ce îl animă.