Perioada patristică este renumită pentru catehezele şi operele destinate celebrării sacramentelor și transmiterii elementelor de bază ale credinței (catehezele mistagogice). Din nefericire, apariția invaziilor barbare şi decăderea civilizației romane va coincide cu decăderea și dispariția catehumenatului şi a catehezelor mistagogice.

Mihai Roca |  13 noiembrie 2019


 

Toți Părinții Bisericii au fost cateheți, deși nu au ajuns de la toți cateheze până la noi, nu s-au păstrat, ci s-au pierdut în negurile timpurilor. Patristica păstrează adevărate capodopere ale transmiterii credinței din primele secole.  Ciril din Ierusalim, Ioan Gură de Aur, Ambroziu, Augustin şi Teodor din Mopsuestia sunt printre cei mai renumiți autorii de discursuri catehetice.

Cele 24 de cateheze ale lui Ciril din Ierusalim sunt cele mai celebre şi constituie unul dintre cele mai prețioase tezaure ale antichității creștine. Ciril a scris un adevărat itinerar de inițiere creștină. Acest itinerar începe cu o pre-cateheză, în care găsim un călduros salut de primire a neofiților, continuă cu 18 cateheze baptismale, adresate celor care se pregăteau să primească Botezul, şi se încheie cu cinci cateheze mistagogice adresate neofiților în timpul Săptămânii Pascale (Săptămâna Albă).

În general, discursurile catehetice aveau la bază credința mărturisită (crezul), rugăciunea (Tatăl nostru), explicarea datoriilor şi a misterelor creștine (sacramentele). Crezul era explicat şi apoi învățat prin repetiție. Augustin îi îndemna pe catehumeni: „Trebuie să-l rețineți întotdeauna pe de rost şi să-l repetați continuu” (Augustin, 1863, p. 1763), iar în altă parte le spunea: „Ați primit şi ați repetat ceea ce trebuie să rețineți întotdeauna cu mintea şi cu inima, adică ceea ce trebuie să gândiți în piețe” (Augustin, 1863, p. 2142).

S-au păstrat din antichitatea creștină trei lucrări catehetice şi un tratat despre modul în care se făcea cateheza.

Prima lucrare, Didahia, scrisă probabil pe la sfârșitul secolului întâi, cuprinde o cateheză morală, în care metoda celor două căi este folosită magistral. Pe de o parte,  această metodă cuprinde calea vieții, prin practicarea iubirii față de Dumnezeu, a iubirii față de aproapele şi a regulii de aur „să nu faci altuia ceea ce vrei ca alții să nu-ți facă ţie”. Pe de altă parte, cuprinde calea morții sau calea păcatului, prin transmiterea și însușirea regulilor liturgice (Mattioli, 1980, p.15).

A doua lucrare catehetică renumită din antichitatea creștină este Expunerea predicării apostolice a sfântului Irineu din Lyon. Este un scurt compendiu catehetic în care sunt prezentate punctele fundamentale ale credinței. Cea de-a treia lucrare catehetică este scrisă de sfântul Grigore din Nyssa şi este cunoscută sub numele Oratio catechetica magna sau Discursuri catehetice.

Singurul tratat de cateheză din perioada patristică îi aparține sfântului Augustin şi se numește De catechizandis rudibus. Scrisă în jurul anilor 400, această capodoperă cuprinde o parte teoretică şi una practică. Metoda folosită este prezentată de Augustin prin trei cuvinte: naratio (expunere), cohortatio (încurajare, îndemnare) şi hilaritatis comparatio (folosirea veseliei).

Dacă în primul moment al catehezei (expunere) găsim prezentarea narativă a faptelor şi a adevărului conținut în acestea, cu scopul de a trezi iubirea în cei care ascultă, în al doilea moment, observăm cum cei catehizați erau îmbărbătați și încurajați să trăiască  bucuria învierii în viața de zi cu zi. Ambele momente ale catehezei trebuiau să conducă apoi spre hilaritatis procuratio, arta de a promova bucuria în viața celui care vorbește și a celui care ascultă. Intuițiile psihologice şi observațiile didactice folosite cu măiestrie de Augustin erau îndreptate spre trăirea și exprimarea vie a iubirii în viața zilnică (Trapè, 1980, p. 130).

Începând din secolul al V-lea şi pe tot parcursul Evului Mediu, vom asista la dispariția termenului cateheză. Locul acesteia va fi luat de catehism. În această perioadă, un rol tot mai mare în transmiterea credinței îl va avea monahismul, atât în Orient, în special prin regula sfântului Vasile cel Mare (329-379), cât şi în Occident, mai întâi prin ordinul sfântului Benedict (480-547), iar mai apoi prin  aportul adus de ordinele călugărești şi de înființarea școlilor clericale şi a universităților.

 

Surse

Augustin, Aureliu, 1863, Sermo XII şi Sermo CCXV, în: J. P. Migne (coord.), Sancti Aurelii Augustini, Opera omnia, Series Latina, tom. V, Paris.
Mattioli, Umberto, 1980, Didache, Paoline, Roma.
Trapè, Agostino, 1980, „La catechesi dei padri”, în: Cesare Bonivento (coord.), Andate e insegnate, Editrice Missionaria Italiana, Bologna.