Avea să înceapă în anul 1948 lungul și greul calvar al Bisericii Catolice din România, devenită „Biserică tolerată”. Păstorii Diecezei de Iași vedeau apropiindu-se himera prigoanei și au înțeles urgența și necesitatea vizitării comunităților parohiale, pentru a le întări în credință.

Mihai Roca |  23 octombrie 2019


 

Între anii 1944 şi 1947, Dieceza de Iași a fost păstorită de episcopul Marcu Glaser, în calitate de administrator apostolic. El a condus destinele credincioșilor în perioada foarte grea de după război, marcată de lipsuri și de foamete, de doliu și învrăjbire, de comunism și de amenințări împotriva credinței. În toamna anului 1945, cu mult tact și înțelepciune, Mons. Glaser reușea să redeschidă Seminarul din Iași. Peste doi ani, într-o perioadă de grave frământări sociale și politice, Sfântul Scaun îl va numi pe pr. Anton Durcovici episcop de Iași (30 octombrie 1947), însă consacrarea sa episcopală va fi amânată și va avea loc abia la 5 aprilie 1948, la București.

Legea nr. 217 pentru modificarea Legii cultelor din 1928, dată de guvernul Groza în anul 1945, va declanșa supravegherea și controlul Bisericii din partea Statului. Se dorea cu orice preț o „Biserică a poporului”. Biserica își păstra încă proprietățile, desfășura activități de asistență socială, iar religia mai era prezentă în școală printre materiile de studiu. Dar această situație nu va dura prea mult. În noiembrie 1946, prin fraudă și violență, comuniștii au câștigat alegerile: și din acel moment și-au intensificat politica de integrare a Bisericii în regimul comunist, după modelul sovietic.

În anii 1947 și 1948, regimul comunist era foarte preocupat de limitarea Bisericii Catolice în viața publică. Astfel, prin noua Lege a cultelor din 4 august 1948, a interzis oricărei confesiuni dreptul de a înființa sau de a conduce școli de învățământ public, de orice grad, cu excepția învățământului teologic.

După preluarea puterii, în anul 1948 comuniștii au denunțat concordatul pe care România îl încheiase cu Sfântul Scaun la 10 mai 1927; în august, școlile confesionale au fost confiscate, iar în septembrie, același an, mare parte dintre diecezele catolice din România erau desființate, fiind tolerate numai cele de Alba-Iulia şi Iași (cf. Comisia națională, 2008, p. 47).

Episcopul Anton Durcovici vedea apropiindu-se himera prigoanei și a înțeles urgența și necesitatea vizitării comunităților parohiale, pentru a le întări în credință. În declarația a XIII-a din 26 aprilie 1950, dată la București în fața anchetatorilor, episcopul mărturisește deschis grija sa pastorală pentru credincioșii încredințați. El scria:

„În predicile pe care le-am ținut credincioșilor la Iași şi în timpul vizitaţiei canonice, atât în Moldova, cât şi în decanatul Olteniei, subiectul îl forma unul din adevărurile dogmatice sau morale ale catehismului catolic, iar îndemnurile adresate credincioșilor priveau ținerea cu tărie a acestor adevăruri şi observarea conștiincioasă a îndatoririlor creștinești” (Durcovici, 2010, pp. 28-29).

Norii întunecați se vedeau la orizont și – așa cum avea să mărturisească noul păstor al Diecezei de Iași – situația prezentă nu cerea altceva decât păstrarea și mărturisirea credinței. În doar câteva luni (așa cum reiese din declarația a VIII-a), episcopul Anton Durcovici a vizitat nu mai puțin de 52 de comunități de credincioși. Întrezărea riscul de a lipsi credincioșilor „darul preotului și al Bisericii” în fața încercărilor (Săbăoani, 5 septembrie 1948) și de aceea nu a încetat să le amintească părinților obligația „de a da copiilor o educație creștinească prin pilde și învățătură” (Oțeleni).

La Pustiana, episcopul Durcovici sublinia „cinstea ce se cuvine casei Domnului ca locaș de jertfă dumnezeiască și rugăciune”, iar la Lespezi, le-a cerut creștinilor „să vegheze cu cea mai mare grijă ca dragostea frățească, pacea și buna înțelegere, să le păstreze mereu între dânșii”. „La Valea Seacă, județul Bacău, am vorbit în predică despre însemnătatea catehismului catolic şi am îndemnat pe credincioși să-şi dea toată silința de a cunoaște învăţătura credinței catolice şi de a trăi conștiincios după dânsa”, mărturisea neînfricat episcopul Durcovici.

Simțea pericolul așa cum numai un păstor poate să-l prevadă. De aceea mons. Durcovici i-a îndemnat îndeosebi pe copii „să ceară preotului la catehism amănunte din viața sfinților, al căror nume l-au primit la sfântul mir, ca astfel cunoscându-le virtuțile, să le aibă mereu înaintea ochilor pentru a le imita (Grozești, 10 octombrie 1948). De asemenea, mamelor le-a vorbit despre „educația creștină a copiilor în frica Domnului”, oferindu-le ca exemplu „pilda sfintei Ana şi a atâtor alte mame sfinte” (Slănic Moldova).

Îndemnându-i pe credincioși „să rămână statornici în credinţă şi mai ales să o desăvârșească prin practicarea dragostei creștine de Dumnezeu şi de oameni” (Focșani), când era în mijlocul credincioșilor, episcopul Durcovici nu a omis să sublinieze care este „rostul bunurilor pământești”, spunând la Ciugheș că acestea „sunt mijloace, de care să ne folosim pentru a cunoaște pe Dumnezeu şi a-i sluji lui, dar că nu sunt ultimul scop al omului, care constă în mântuirea sufletului” (Durcovici, 2010, pp. 69-90).

Norii întunecați, prea gri, erau deja  asupra întregii Biserici Catolice din România, și vor umbri mai totul. Operele educative vor fi interzise (cu excepția școlilor teologice de la Alba Iulia și de la Iași), iar bunurile și imobilele vor fi confiscate și trecute în patrimoniul Statului. În vara anului 1948, era sortit uscăciunii câmpul catehezei semănat și îngrijit cu atâta zel timp de aproape două secole.

Avea să înceapă în acel an de neuitat lungul și greul calvar al Bisericii Catolice din România, devenită „Biserică tolerată”. Iar acest statut îl va avea până în decembrie 1989, când va începe o etapă cu totul nouă, cu perspective nebănuite pentru cateheză și nu numai.